Ritmul și relația complicată cu… rugăciunea

Relația mea cu rugăciunea a fost întotdeauna… complicată.

Ba nu știam ce să cer și ce să laud în privat. Ba suna ca sărăcia în public și îmi venea să mă ascund.

La scurt timp după convertire am acceptat o provocare de a mă ruga câte o oră zilnic. Așa că mă închideam în cameră, puneam în casetofon „The Songs of Distant Earth”, albumul lui Mike Oldfield cu o durată de 56 de minute (un cronometru destul de OK pentru o vreme în care nu avem un telefon, un PC sau un ceas cu alarmă). În vara aia, timp de 30 de zile, 60 de minute pe zi, m-am rugat până am memorat versurile sus-numitului album.

Câțiva ani mai târziu m-am supărat pe Dumnezeu pentru că a hotărât să-i predestineze aleatoriu pe unii pentru iad și pe câțiva mai nesuferiți pentru rai. Vreo opt zile nu m-am rugat deloc. La corală făceam lip sync și la predică febră musculară de la datul ochilor peste cap (probabil de acolo mi-a rămas reflexul ăsta). Ne-am iertat între timp și împăcat.

Apoi culmea, am făcut din rugăciune centrul vieții și activității. Mă rugam ore întregi, scriam despre rugăciune, vorbeam despre rugăciune, contribuiam la dezvoltarea unui spațiu în care oamenii să se roage non-stop.

Acum, dacă ar fi să-mi evaluez viața de rugăciune, cele mai sincere și constante rugăciuni pe care le rostesc sunt:

  • Doamne-ajută
  • Mulțumesc frumos.
  • Apără-mă și mă păzește!!!
  • Iartă-mă, Doamne (mai mult un semn al crucii strâmb…)
  • Vreau să fiu un tată bun și mă omoară gândul că a mică va crește mare și deformată de durerile și experiențele mele și nu aș suporta să văd că seamănă mai mult cu mine decât cu ea înseși și habar nu am ce să fac Doamne oare de ce se uită așa pierdută în zare de zici că e în depresie Isuse ajută-mă să reciclez că mă ia groaza când mă gândesc la viitorul planetei oare care grădiniță e bună și să nu o îndoctrineze Maica Domnului nu sunt făcut să fiu tată.
  • WTF, Doamne?!

Uneori pun mâna pe The Book of Common Prayer și citesc rugăciunile altora și mă frustrez că nu sunt în română. Alte ori ascult câte o liturghie. Dar evit de cele mai multe ori cărțile care mă învață să mă rog sau promit să îmi retrezească viața de rugăciune sau care sună a MLM spiritualizat.

Ritm și rugă

Și pentru că evitatul ăla funcționează de minune, am pus mâna pe „A Rhythm of Prayer: A Collection of Meditations for Renewal” editată de Sarah Bessey.

E o colecție fără bull*hit. Cuprinde liturghii și meditații ghidate (piei satană!), plângeri non-ieremiace și formulări ce numa’ a rugăciune nu sună. Găsim mulțumiri și laude, avem strigăte pentru dreptate, provocări și mângâieri, avem exerciții și psalmi, frânturi din vieți frânte.

Toate scrise de femei.

În general din spectrul teologic mai progresist.

În introducere, Sarah Bessey îmi spune că îi e dor de cercurile de rugăciune cu surorile, din vremurile apuse, și că această carte este încercarea ei de a captura ceva din acel spațiu.

Cred că reușește. Chiar dacă nu știu cum erau cercurile alea de rugăciune cu femeile.

Se adresează în primul rând celor care își petrec mai mult timp prin pustiul rugăciunii (nu în sens monahal) și al unei vieți care nu poate fi controlată, printre nenorociri și răutăți cu chip de om. E ca un cerc deschis. Mă invită să-mi trag un scaun, să mă așez și să mă odihnesc printre rugăciunile celor care umblă – sau încearcă să umble – și ei cu Dumnezeu.

Printre pagini ne orientăm cu o rugăciune împotriva eficienței care ne obsedează atât de mult încât uităm să respirăm sau să tăcem. Îi cerem lui Dumnezeu să ne vorbească, dacă se poate, și să ne ajute să discernem vocea Lui de a noastră sau de a propriilor demoni. Una dintre autoarele mele preferate (Nadia Bolz-Weber) Îl înalță pe Dumnezeul compasiunii pentru a ne „coborî” și noi la nivelul Său. Altcineva îmi spune că reconcilierea – cu noi înșine? Dumnezeu? Rasială? – e ca o supă de pui pentru boala noastră curentă și pregătirea ei e o liturghie în sine.

Urmează apoi rugăciuni pentru și din partea celor dezorientați, iar primul capitolaș m-a lovit ca o locomotivă pe steroizi. Scrise de o doamnă cu tulburare bipolară, cuvintele ei mi-au adus aminte că un Dumnezeu real, așa cum sper că și este, e suficient de capabil să sufle viață peste rugăciunile unora ca ea.

When my soul circles this black hole, a gratefulness for cobbler and cool sheets sounds ludicrous. Am I a weak, foolish woman who does little more than pay attention to silly things? But when I think of a God who “chose the foolish things of the world to shame the wise, the weak things of the world to shame the strong,” maybe a world with kingfisher-blue alpaca yarn is more than enough to remember Jesus’s loving tenderness. God’s mercy tethers me to hope in the foolishness of a kingdom where childlike wonder, the ramblings of my manic mind, and my depressed groanings are liturgy. Is this what it means to pray without ceasing? A mind attentive to God’s grace. A God near enough to hear my prayers.

Alia Joy, THE FOOLISHNESS OF A KINGDOM

Apoi am dat de o rugăciune care începe cu „Doamne, ajută-mă să-i urăsc pe albi…” pe care trebuie să o citești până la capăt. Unele rugăciuni sunt pentru cei obosiți și pentru cei mânioși, pentru cei adormiți în visul american, pentru cercetarea fidelității politice și una pentru cei care nu se pot ruga cu cuvinte. Aici aproape am plâns privind ecranul gol.

A treia parte este despre cei care își caută drumul înapoi, cei care se reorientează și încă mai speră la siguranța și căldura unui cerc de rugăciune poate.

Jesus, I need to see the broom in your hands.
I want to hear you turning over each empty pitcher
and shaking out every neatly folded sheet.
I need to see your belly pressed against the floor
and your dark eyes peering into my own darkness.
You know darkness, Lord.
It doesn’t scare you.
You made it.
Long before your hands were bound in wrinkles and veins,
you crafted night and day, and you are afraid of neither.
But I am lost, and I am afraid.

Emmy Kegler, FOR ALL THE SO-CALLED LOST

An încheiat anul 2021 citind ultima rugăciune, cea scrisă de Barbara Brown Taylor și m-am oprit puțin la partea asta:

The longer I have known you, the more I have lost sight of you,
Which is not as bad as it sounds.
We are so close now that I can’t imagine you with giant ears,
White eyebrows over golden eyes,
Massive hands that give or take by your inscrutable will.
There would have to be more distance between us for that.
We are so close now that you come to me as breath, pulse, wind, sap,
The steady humming current that weds all living things.

Barbara Brown Taylor, APPROACHING THE MOUNTAIN IN PRAYER

Dacă ar fi să mă gândesc la un ritm al vieții spirituale, și de ce nu al rugăciunii, cele trei direcții – orientare, dezorientare și reorientare – sunt relevante oricui se ia în serios. Cu atât mai mult dacă trece printr-o formă de deconstrucție a credinței.

Din momentul în care schimbi certitudinea cu credința, Dumnezeu nu ne apare mai clar, ci mai mare. Suficient de mare încât să nu fie intimidat de trecutul nostru. Suficient de mare încât să asculte cu ochii închiși de plăcere versurile unui bipolar. Suficient de mare încât să mă inspire chiar și atunci când Îl privesc în ochi și îi spun răspicat că nu pot avea încredere în El.

Mi-ar fi plăcut să pot scoate câte un citat consistent din fiecare capitol pentru a surprinde frumusețea colecției, dar nu cred că ar fi fost legal. Așa că m-am abținut și am notat câteva dintre cele care m-au atins în oase.

Pe fugă.

Și dezorganizat.

Ca rugăciunea mea.

Leave a Reply

%d blogeri au apreciat: