Deseori am fost surprins și preocupat de anumite rostiri ale noastre ca și creștini în contexte extreme precum:

• am trecut pe lângă un accident-masacru și PE NOI Domnul ne-am protejat. Ce bun este Domnul CU NOI!
• fetița MEA și a Letiției s-au îmbolnăvit de meningită. Slavă Domnului, fetița MEA a scăpat prin harul Său. Domnul să o mângâie pe Letiția…
• uraganul din Haiti i-a învățat minte pe idolatrii de acolo. Să se pocăiască, poate Domnul își arată harul și-i mântuie… Slavă lui că NOI, unde stăm suntem protejați de calamități
• și multe altele pe care poți să le completezi chiar TU…

Acum, ceea ce îmi dă mie bătaie de cap este faptul că aceiași creștini, rostesc din toată inima și cu cea mai bună și nobilă intenție Psalmul 103 ^[1]care vorbește și despre credincioși și despre necredincioși.

Într-un fel, se pare că bunătatea lui Dumnezeu este selectivă.

Se reduce la câțiva aleși.

Unii, slavă Domnului, sunt păziți de calamități, agonia dizenteriei, mutilările cauzate de fiare contorsionate sau malformații congenitale.

Și totuși, aceiași oameni încearcă să-L traducă pe Dumnezeu ca unul iubitor, binevoitor, cu o inimă sensibilă pentru cei pierduți și în nevoie, unul care ar dori să ducă republicanismul american și avuția europeană oricărui doritor.

Chiar și proaspăt-orfanului mutilat în accidentul îngrozitor de pe DN1

Chiar și Letiției cu fiica îngropată.

Chiar și familiei sărace, măcinată de dizenterie și furuncule, din adăposturile infecte haitiene.

Chiar și…

Nu am un răspuns satisfăcător pentru suferința și mizeria lumii – e clar, scufundată în întuneric, străpunsă de păcat și condiționată de acesta, dar pur și simplu, uneori nu pot împăca toate acestea cu bunătatea și bunăvoința lui Dumnezeu față de toți, fără a pune accentul pe o elită de bisericoși răsfățați.

În acelați timp nu vreau să alunec pe o pantă periculoasă a unei detașări și negări a Divinității pe baza faptului că ceva-îmi-dă-mie-cu-rest-de-aceea-e-ceva-în-neregulă-cu-Dumnezeu.

Singurul lucru pe care îl pot face azi, pe drumul spre 42-iul suferinței și mizeriei mondiale e ceea ce m-a înfiorat azi la masă, rostind o rapidă rugăciune în mintea mea, pentru mâncarea din blid: nu este nimic, în mine însumi, care să mă diferențieze de copilașii somalezi sau fetița Letiției – sunt la fel de lipsit și împovărat și nenorocit fără mâna Domnului peste mine.

Gândul îmi fuge la acel pasaj din Luca 13.1-5 cu turnul Siloamului și cei nenorociți de prăbușirea lui.

Iar ceea ce îmi săgetează inima sunt cuvintele aspre ale lui Isus.

Tu știi că Isus nu vine să spună oarecum cinicul Dați-slavă-Tatălui-că-nu-sunteți-voi-în-locul-lor cu, șocant, spune:

acei optsprezece inși, peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeți că au fost mai păcătoși decât toți ceilalți oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel.”

(Luca 13.4-5)

Afirmația lui îmi lezează triumfalismul.

Nu cred că se referă la perfecționism filosofic aici, nici la o amenințare turn-or-burn style.

Cred că Rabbi Isus pune accentul pe o atitudine în care să nu mai diferențiem, după cum ni-i obiceiul, între cei păcătoși și cei sfinți care au automat drepturi.

Uneori, suveranitatea lui Dumnezeu e supusă creștinilor și drepturilor/autorității lor spirituale și din această cauză, pierdem din vedere ceea ce El este și face cu adevărat. De câte ori nu am auzit prin cercuri triumfaliste că sfințenia noastră Îl “obligă” pe Dumnezeu să fie de partea noastră ^[2]această parte a noastră însemnând de cele mai multe ori că Dumnezeu lucrează după cum noi vrem sau joacă după cum noi Îi cântăm.

Un prieten spunea la un moment dat:

Când Îl vedem pe Dumnezeu activ și responsabil atât de pace cât și calamități, atunci când un dezastru se abate asupra unei națiuni sau un loc specific, acest lucru nu este neapărat un semn al mâniei Sale față de acel popor/loc, după cum absența unui dezastru, zi după zi, într-o anumită națiune/loc nu este neapărat un semn al faptului că Dumnezeu este în acord cu acea națiune/loc. El este implicat activ în ambele.

În fața acestor lucruri, singurul răspuns este să ne temem de Domnul în orice vreme, atât în bunăvoința, cât și în mustrarea Sa.

Când dezastrele trec pe lângă noi, putem oare să ne gândim mai degrabă la pocăință decât la Doamne-ți mulțam că am scăpat prin bunătatea Ta (implicând faptul că în ceea ce-i privește pe ceilalți, Domnul nu și-a arătat bunăvoința față de ei…?) ^[3]evident, niciun creștin nu ar spune că Domnul nu a fost bun față de cei pierduți în dezastru, ci că ar fi fost judecata Lui peste ei – noi fiind scăpați de judecată prin sfințenia … Continue reading.