Ultima dată când m-am rugat a fost ceva de genul: „Doamne, ai grijă de Regină, Te rog…”. Câteva ore mai târziu Regina nu mai era, în mod oficial, printre noi.

Pe măsură ce îmbătrânesc – și oh, cât de lipsit de grație îmbătrânesc – parcă nu mă mai aștept ca rugăciunile mele să fie ascultate.

Pe la începutul anilor 2000 îmi evaluam succesul relației cu Dumnezeu în funcție de modul în care îmi răspundea la doleanțe.
Aveam un jurnal în care îmi treceam răspunsurile la rugăciune pentru a-mi aduce aminte și pentru a celebra bunătatea Lui.
Era plin de pagini goale. Pe alea le umpleam cu frustrări și lamentări.
Când nu mai puteam, îmi răspundeam singur:

Doamne, e voia Ta să merg la Universitatea Emanuel din Oradea?
Dar ce minune! Cum se face că fix azi citesc Matei 9:36-38?

După un timp rugăciunea devenise un exercițiu al descoperirii de sine – expunea dorințele, frustrările, angoasele, relaționarea la Divinitate și locul persoanei în lume.

Dacă Dumnezeu e pe acolo pe undeva și aude forfota de dedesubt, mai mult ca sigur Își pune ochelarii pe nas, Își scoate un carnețel și un pix și începe să scrie. Probabil detalii despre toate felurile în care funcționez anormal.
Și încotro ar trebui să se îndrepte discuția.
Cel mai probabil un eventual diagnostic.

De cele mai multe ori alege să nu spună nimic.
Mă trezesc că lângă mine nu e un terapeut,
că nu stau întins pe o canapea,
că nu sunt într-un cabinet modern
și că nu am decât să îndur pe întuneric misterul absenței Sale.

Și asta mă înfurie la culme. Nu știu dacă I se pare amuzant să joace ascunselea sau dacă îi place să creeze entuziasm prin absență, transformându-mă într-un fel de fată-mare cosmică în așteptarea prințului pe cal călare…

În așteptare aia se întâmplă chestii faine.
Și chestii nasoale.
Și rămân fără cuvinte să mă rog sau să-L înjur sau să mă tânguiesc că m-a făcut atât de imperfect și că perfecțiunea aia promisă durează și că nu mai crăp odată ca să o gust mai devreme.

Iar Tish Harrison Warren vine la timp cu o carte nouă și mă ia deoparte și îmi zice că e ok și că habar nu are și că habar nu am nici eu și că uneori cuvintele altora ne ajută.
Că au trecut testul timpului.
Și că ne unește într-un fel și că într-un fel putem îndura împreună, sperând și crezând că ceva fărâmă de bunăvoință este și în Dumnezeu.
Și că oricum… asta e singura noastră șansă: să credem, dacă tot ne dăm creștini.

Tish îmi zice că sunt lucruri pe care le pot spune pe întuneric și de care să nu-mi fie rușine.

Cartea asta merită citită așa că nu bat câmpii prea mult despre ce e vorba în ea.

Mă rezum, pe scurt, la trei lucruri cu care am rămas:

1. E ok să fiu vulnerabil în întuneric. Chiar și atunci când am impresia că Dumnezeu fuge și mă lasă în fundul gol. Și da, chestia aia nasoală în care sunt până în gât… El știe. Și habar nu voi avea dacă Îi pasă sau nu, dar pot crede că da. Și mai și am motive pentru care să cred. Ridicol, nu?
2. Nu sunt singur în întuneric. Pe lângă spaime și monștri, oameni, episoade și boli mai groaznice decât monștri, Biserica se roagă împreună cu mine. Prin rugăciunile alea scrise de alții și rostite de sute de ani și care îmi pun în gură cuvinte când eu vreau să tac sau îmi vin, din obișnuință, doar obscenități.
3. În lipsa unei măsuri de credință, rugăciunea nu e decât introspecție. Un fel de meditare. Și asta nu e un lucru rău în sine, dar ceva îi lipsește, nu-i așa?…

Oh, și să nu uit: uneori am fost nevoit să mă opresc și să nu mai traduc.
Ceva mă citea acolo.
Apoi am citit-o cu voce tare, să o corectez.
Și mi-au dat lacrimile. Uneori de dor. Alteori de frustrare.
De cele mai multe ori pentru că știam ce vrea să zică Tish…

---

NB: Imaginea de la începutul articolului a fost obținută de subsemnatul cu ajutorul Stable Diffusion, o găselniță de ultimă oră care generează… imagini din text.