Cum să-ți faci viața mai grea când nu ai de lucru…

–

ALERTĂ DE SPOILER: ceea ce urmează este pur subiectiv. Nu ofer soluții, nu ofer consiliere și terapie a fricii. Punctele de mai jos vor fi dezvoltate într-o carte care în momentul de față este în curs de publicare. Ea se numește: Cum să alungi frica din viața ta în 5 pași simpli, pentru a de bucura de libertatea pe care ai moștenit-o prin legământul avraamic și a-ți atinge pe deplin potențialul proclamativ. Cu modestie spun că Joel Osteen a acceptat să adauge un scurt cuvânt-înainte pentru a stârni cititorilor apetitul spiritual.

–

În urmă cu vreo 4 patru ani eram la un ceai și tipu’ îmi spune cu năduf: „Tot ce m-a învățat biserica e frica. Să-mi fie frică de asta și de aialaltă… Doar frica!”

Era exact genul ăla de afirmație pe care nu știi cum s-o iei: să-i ții omului teorie despre ce înseamnă frica în viața creștinului, demonizându-i până și silabele sau poate să-i fii apologetul bisericii și să-i spui cu răbdare, blândețe și nețărmurită înțelepciune că biserica nu-i problema, ci dânsul este.

Sau poate e momentul unei epifanii.

Nope, nu a fost. Poate una mică de tot… Dar nu cred că biserica ne învață (neapărat) frica. Cu toate astea, vorba de mai sus mi-a dat de gândit.

Cred că o mare parte din fricile mele  ^[1]Să îndrăznesc a spune ale noastre? Ei bine, „milenialii” tot sunt învinuiți de narcisism, așa că mă rezum la mine și presupun că toți cititorii mei, if any, nu se regăsesc în … Continue reading nu au fost decât vestitorii unei imaturități, una la fel de persistentă precum citatele inspiraționale de pe Facebook.

Aveam la un moment dat un semn de carte cu o zicătoare de-a Mariei Curie:

Nu trebuie să-ți fie frică de nimic în viață. Trebuie doar să înțelegi.

Când eram copil, îmi era frică de întuneric și mă miram că oamenii mari umblă noaptea fără jenă. Mie unul îmi era frică de ce se poate ascunde în întuneric. Cred că oamenii mari puteau sta pe întuneric fără jenă pentru că înțelegeau…

Înțelegeau că uneori în întuneric se ascunde bau-bau. Și că ei sunt mai tari decât bau-bau. Sau dacă ăsta e acolo, oricum nu au ce face. Dar înțelegeau.

Ceea ce urmează sunt fricile mele de-a lungul timpului. Nu le-am învățat de la biserică. Dar nu am avut nicio jenă să le mai las din când în când, asemenea unui copilaș, în creșa ei. Ordinea lor nu e întâmplătoare 🙂

#1 FRICA DE PĂCAT

Da, știu… e o chestie legitimă și „paza bună trece primejdia rea”. Normal toți ar trebui să fugim de păcat asemenea necuratului de tămâie.

Dar mie îmi era FRICĂ de păcat

• listă-cu-tot-ce-am-făcut-rău-în-ziua-respectivă frică de păcat
• învață-pe-dinafară-ce-zice-Isus-Pavel-și-Apocalipsa-despre-pedeapsa-păcătoșilor frică de păcat
• inventează-păcate-pe-care-nici-măcar-nu-le-ai-făcut-așa-ca-prevenție-când-te-pocăiești-în-rugăciune frică de păcat
• nu-citi-alte-cărți-decât-Biblia frică de păcat (aici am păcătuit cam mult și des…)
• nu-sta-de-vorbă-cu-nepocăiți frică de păcat (asta merită o categorie separată) etc frică de păcat, ai cam prins ideea, nu?

Viața mea nu era decât o mare listă de ce să nu fac. Dacă unii au liste cu ce să faci și ce să nu faci, a mea era doar cu ce să nu fac. Dacă le bifam pe toate astea, tot ce rămânea era „de făcut”. În timp ce mă credeam un smerit de zile mari, credincios Domnului pentru că sunt atent la păcat, l-am transformat în centrul vieții mele.

Nu, nu pe Domnul, ci păcatul.

Nu vedeam dincolo de el, nu trăiam dincolo de el, iar multe dintre deciziile „sfinte” pe care le-am luat aveau în spate această frică.

Chiar și decizia de-a mă închide între zidurile unei universități mănăstirești în loc să-mi urmez pasiunea întreținută de ani întregi…

Deseori auto-martirajul nostru, când vine vorba despre păcat, nu este altceva decât mândria de a fi cei mai curați, cei mai sfinți, cei mai tari prin ceea ce nu facem.

Nu o facem pentru Domnul, ci pentru noi. Apoi ne mai și așteptăm cumva să-L îndatorăm, pentru că tot am fost extraordinari.

#2 FRICA DE A NU AVEA O CHEMARE MĂREAȚĂ

Eram într-o tabără de tineret în Cuca-Măcăii și citeam în aer liber „Velvet Elvis”. AVERTIZARE: nu mă deranjați când citesc Rob Bell! Niciodată!

Tipul ăsta care umbla prin lume în misiuni extraordinare se așează lângă mine și mă întreabă într-o engleză cu puternic accent nemțesc: „Care-i viziunea vieții tale? Care-i chemarea?” Super! Fix de existențialisme pocăieși aveam chef acum, în timp ce Rob îmi descrie rabinii și ce făceau ucenicii lor…

I-am spus că, asemenea multor tinerei de vârsta mea, vreau să schimb lumea. „OK, ceva mai realist?…” insistă el.

Oameni buni, hotărâți-vă! Ori căutăm viziuni și chemări titanice (nu de-alea care se scufundă, sper…) ori ceva „mai realist”. O mare parte din viață mi-am trăit-o printre oameni a căror chemare în viață nu se mulțumea cu puțin. De la trupe a căror muzică schimbă națiunea și vindecă inima prin străpungerea profetică, la umblare în semne, minuni, influență la nivel guvernamental și global, la domnie (spirituală?) în straie purpurii cu auriu, o coroană pe cap și o sabie în mână.

Iar astea erau validate întotdeauna de oameni pe care îi consideram superiori spiritual și cu un telefon roșu conectat, în secret, la Dumnezeu.

Eu nu aveam niciuna dintre astea. Eram un copil cu ochii mari care spera să nu fie întrebat niciodată care e chemarea vieții lui ca nu cumva să fie nevoit să spună că nu are una. Sau că nu o știe pentru că nu i-a fost „confirmată/validată”. Doar toți cei care trăiesc cu Dumnezeu au o chemare (însemnată) și dacă nu o cunosc, fie nu au o relație prea strânsă cu Dumnezeu, fie trăiesc degeaba.

Sau amândouă împreună.

Doar „factorul vinovăție” trebuie să fie mare…

[Factorul vinovăție este rezultatul raportului dintre suma tuturor lucrurilor pe care are trebui să le faci, suma lucrurilor pe care le faci cu adevărat, înmulțit cu suma lucrurilor mărețe realizate de alții și timpul de când aceștia umblă cu succes în chemarea lor măreață.]

Sau așa ceva…

O astfel de frică te cam privează de bucuria zilei și de surpriza, misterul care stă dincolo de a nu cunoaște ce-ți rezervă ziua de mâine. De-a lungul timpului am înțeles și eu că această mantră numită „chemare” nu trebuie să fie everestică, nici asurzitoare. E suficient să fie ceva ce te sensibilizează la ghionturile Duhului și la credincioșia zilnică.

#3 FRICA DE OAMENII „DE AFARĂ”

Ce ne-ar mai diferenția și pe noi, creștinii, dacă nu am avea criterii bazate pe „înauntru” și pe „afară”. Cei ca noi sunt „înauntru”, cei diferiți de noi sunt „afară”. Mă rezum doar la „oamenii din lume” de tura asta, că mi-ar lua o veșnicie să mai aduc în vorbă alte… diferențieri dintre cei mai mult sau mai puțin „înauntru”.

Intrând în „cercul interior”, preocuparea mea primară a fost să mă concentrez pe dezvoltarea mea spirituală, pe mortificarea pocăiască și pe dezvoltarea unor relații de co-dependență cu persoane mai experimentate în creștinism și îndepărtarea sistematică de cei care ar putea să mă descurajeze în calea pe care am ales-o: colegi de școală, prieteni, familie…

Încet-încet, toți acești oameni s-au transformat într-o masă de ființe amenințătoare credinței mele fragile, iar scopul meu era să mă depărtez cât mai mult de stilul lor de viață și să încerc să-i fac să vadă că „stilul” meu e mai bun, superior și de dorit. Nu am fost niciodată bun la astfel de vânzări…

La doi ani de la convertire, am început studiile la o universitate cultică, închis în siguranța universului celor „dinăuntru”. După asta m-am implicat într-o lucrare creștină radicală și intensă. Cinci ani mai târziu am obținut primul meu job într-o firmă creștină. După trei ani acolo, am avut primul meu job „secular”. La vârsta de 30 de ani. Scary! 13 ani într-un incubator…

Separarea de cei din „afară” afectează profund perspectiva asupra vieții universului și a tot ceea ce există. Răspunsul nu e „42”. Răspunsul e, cred eu, o smerenie autentică, una care te coboară din locurile înalte unde tu ai adevărul absolut pentru tot ceea ce mișcă și integrarea voită, intenționată și plină de entuziasm printre cei pe care-i consideri în „afară”. Mandatul nostru e să-i iubim pe oameni, mai ales atunci când nu seamănă cu noi, cei „dinăuntru”.

Iar asta începe prin a-i vedea. Și a-i asculta. Povestea lor e faină.

#4 FRICA DE A PUNE ÎNTREBĂRI

Una dintre ispitele cu care ne confruntăm e să-i lăsăm pe alții să gândească în locul nostru. Ne place să nu depunem prea mult efort pentru conceptualizare, analiză, sinteză etc. Îi avem pe păstori, pe învățători și pe autorii devoționali și inspiraționali să facă asta pentru noi. Ei au un „telefon roșu” conectat direct la Dumnezeu și nu prea greșesc în ceea ce spun.

De aia avem vorbitori preferați. Predicatori preferați. Predici preferate. Un fel de fast-food pentru creier.

Venim duminica la McBise și comandăm un meniu: un dublu McPredică bine făcut, o porție mare de închinători prăjiți, o CocaColectă mare și sos de Bine-ați-Venit dulce! De obicei se primește și câte o jucărie socială în cadrul „părtășiei”. Totul este bio (sau zoe?..), fără aditivi și 100% sănătos. Mănâncă, satură-te, îngrașă-te.

Și nu uita: la masă nu se vorbește. Sau nu se întreabă. Domnului nu-i plac curioșii. Întrebările sunt dovada necredinței. Iar dacă pui vreo întrebare spinoasă, răspunsul este un argument circular.

Mi-a fost frică să pun întrebări care au de-a face cu credința, Dumnezeu, Biblia, viitorul, deoarece toți cei din jur păreau să fie siguri că întrebările mele sunt ridicole, eretice și că viața mea e varză pentru că altfel nu aș spune așa ceva. Era mai „safe” să citesc doar cărți care sunt de acord cu mine^[2]prima dată când am încălcat grav acest principiu a fost când nu am ținut seama de lista lui Sam Storms care din motive obscure, era o autoritate de urmat pentru mine. Prima ediție a … Continue reading), să ascult predici care deja îmi spuneau tot ce ar trebui să cred și să fac. Era mai „safe” să caut certitudinea 100%. Nu ai cum să greșești cât totul e clar 100%.

O lume fără întrebări și provocări fundamentale e o lume săracă, meschină și tiranică.

–

Sunt convins că aceste frici sunt ridicole pentru unii, pentur mine însă au devenit parte a vieții, o luptă constantă între copilărie și maturitate 🙂