Într-o zi, în Casa de Rugăciune Bazna (BHOP), am descoperit un articol scurt, extras din capitolul Prayer and the Powers inclus în cartea The Powers that be scrisă de Walter Wink ^[1]toate citatele folosite sunt din ediția paperback, 1999, Doubleday, New York. Mă cuceriseră idei twitter-abile ^[2]genul de panseuri de pus pe Twitter sau Facebook, citate short but sweet care se potriveau de minune în contextul unei lucrări de rugăciune și mijlocire:

• Rugăciunea nu este un act lăuntric, personal, deconectat de realitatea noastră zilnică. Ea este, mai degrabă, câmpul de bătălie interior pe care se câștigă victoria decisivă înainte de a fi posibilă implicarea în lumea exterioară. (181)
• În lipsa protecției conferite de rugăciune, activismul nostru social se regăsește în pericolul de a se transforma în fapte bune autojustificatoare. În timp ce resursele noastre lăuntrice se atrofiază, seacă și izvorul iubirii și ne transformăm încet-încet după chipul fiarei [cu care ne luptăm]. (181)
• Istoria aparține mijlocitorilor. (185)
• Nu putem să ne oprim din a ne ruga pentru ceea ce este corect doar pentru că rugăciunile par să nu primească un răspuns. Știm că sunt auzite din prima zi în care ne-am rugat. Noi continuăm să ne rugăm pentru că să aștepți doar o singură zi pentru dreptate este deja prea mult. (195)
  

Capitolul ăsta m-a determinat să cumpăr cartea și să o păstrez pe raft câțiva ani deoarece era prea… neortodoxă pentru mine. După exorcizarea fricilor, am pus mâna pe ea și am rămas marcat.

Interpretarea pe care o dă pasajului Matei 5:38-41 este chiar interesantă.

Aţi auzit că s-a zis: ‘Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.’ Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două.

Wink spune că interpretarea tradițională a pasajului susține o supunere pasivă față de orice asuprire. El propune că, înțelese în context istoric, afirmațiile lui Isus încurajează un fel de opoziție non-violentă „creativă” față de asupritor, nu o supunere.

Din perspectiva interpretării tradiționale a pasajului, Wink spune că mulți creștini devotați se feresc de învățătura despre non-violență a lui Isus deoarece ar presupune un idealism ineficient. Întoarcerea obrazului îl transformă pe creștin într-un preș, iar viața lui pare lașă, chiar complice în orice act nedrept din partea asupritorului. Neîmpotrivirea față de cel ce ne face rău pare să anuleze orice opoziție și să încurajeze supunerea oarbă. O milă în plus a devenit o expresie de lemn care nu înseamnă mai mult decât să te autodepășești, în plus, pare să încurajeze o colaborare cu asupritorul. Orice abuzator se poate folosi de aceste idei pentru a cere supunere necondiționată din partea victimelor sale creștine (98).

Isus însă nu ne învață să ne supunem răului, ci să refuzăm să ne opunem în termenii săi prin faptul că nu permitem oponentului să dicteze termenii opoziției noastre. Wink consideră că Isus ne îndeamnă să trecem dincolo de pasivitate sau violență descoperind o a treia cale, una asertivă, dar non-violentă (101). Apoi își continuă teza explicând fiecare dintre cele trei aspecte, interpretându-le într-un context istoric ^[3]as fi vrut să văd sursele pe care își fundamentează „contextul istoric”.

Voi continua pe serie în postările următoare pentru a le menține cât mai scurte.

Peace! 

Continuarea aici.