Inima dragonului – un high-fantasy românesc de neratat

Inima dragonului – un high-fantasy românesc de neratat

SUMAR

Inima Dragonului e ca o baladă eroică. Îți pătrunde în oase sau ți se imprimă pe piele printre foliculi, coșuri și semne din naștere, ca un tatuaj arzător.

ULTIMELE ARTICOLE


Nu pot spune că stimez extrem de mult literatura fantastică scrisă de contemporanii români. Dacă m-ai întreba de vreun scriitor veritabil din aistă nișă, mi-ar veni în minte Irina B*nder. Scrie dânsa niște cărți carte trebuie să sunt legate cu niscaiva boscoane sau farmece altfel nu-mi explic nici prea marele număr al lor, nici interesul românului (ăsta e un cu tot alt subiect) pentru a le citi.

În primul an de facultate am avut un curs de literatură universală, iar proful era bizăruț. Știam despre el că e PRMist (membru de partid), că mi-a distrus iremediabil cheful pentru cursul lui și că Bâlciul Deșertăciunilor a fost scris de unul numit „Segri”.

Care o fi legătura dintre cele două paragrafe de mai sus?

Ei bine, profesorul ne-a spus la un moment dat că dacă îți vorbești de rău partidul nu ești vrednic de el și că principul ăsta e general valabil în experiența noastră de oameni în devenire (asta e altă expresie, împrumutată de la crunta profă de latină din liceu care ne spunea că noi nu suntem oameni, dar că, poate, unii dintre noi vor avea șansa să devină oameni, la un moment dat. Mda, aquilla not capit muscas, ce să spun).

Nu cred că am fost vrednic de cărțile high-fantasy românești pentru că azi am terminat Inima Dragonului.

Ok, să clarific de la început: cartea nu e extraordinară și probabil că nu va intra în bibliografia școlară (din păcate) sau în Clubul Marilor Cărți (din fericire).

Mircea M. Țara (tot azi am aflat finally de la ce vine M.) cântă scriind, iar Inima Dragonului e ca o baladă eroică. Îți pătrunde în oase sau ți se imprimă pe piele printre foliculi, coșuri și semne din naștere, ca un tatuaj arzător.

Nu mă pun să scrie prea multe despre acțiunea cărții că deh, spoilere și deh, nu vreau să lipsesc cititorii de părerile mele subiective și de experiența mea cu narațiunea, așa că dau un copy-paste de pe site-ul autorului (care musai trebuie vizitat – Țara scrie fain și are multe imagini instagramice: http://carti.tzara.ro/):

Nisal, Cetatea Zăpezilor, paradis al artiștilor și al magicienilor, este zguduit din temelii în urma unui complot sinistru.

Prinși la mijloc, Lied, un bard cu talente ce depășesc cu mult o ureche muzicală, alături de banda lui de hoți de buzunare, au de înfruntat demoni străvechi, armata Umbrelor și magia neagră abil mânuită de Magiștrii regatului.

Dar dușmanul lor cel mai mare este timpul. Astfel că oameni, liandrini, zollany și dragoni legendari treziți din negura amintirilor trebuie să lupte împreună pentru a împiedica distrugerea iminentă a Nisalului.

Miza? Inima Dragonului, un artefact ce îi oferă posesorului ei putere nelimitată și capacitatea de a distruge sau de a reface lumea.

so pretty <3

Cartea are de toate, fără a fi o shaorma grețoasă: cetăți fantastice (deasupra și dedesubt), personaje de toate rasele (majoritatea fantastice), eroi, antieroi și decrepiți pentru care te bucuri când dispar de pe scenă. Acțiunea e rapidă, unele încleștări sunt memorabile, iar pe alocuri am avut impresia că privesc ceva epic la un IMAX împreună cu autorul.

Dar să nu ne grăbim.

Spuneam mai sus că Țara cântă scriind, așa că nu e de mirare că își împarte cartea în trei secțiuni-cântece, fiecare cu ritmul și povestea ei.

Autorul chiar se străduiește să creeze o lume vibrantă și interesantă. De la cetatea susținută supranatural în care aproape oricine poate folosi magia, până la cetatea îngropată și populată de toate mișunăraiele fantastice – demoni și umbre și zollany (jur că pe ăștia i-am văzut ca o încrucișare între Baby Yoda și un mogwai) și dragoni-lilieci. Mi-a adus aminte mult de Brandon Sanderson și Elantris, prima sa carte publicată. Fără a mă ameți cu personaje care sar dintr-un loc geografic în altul și cu acțiuni condiționate politic, cu ecou în tot felul de colțuri îndepărtate ale tărâmului fantastic, cartea mi-a creat imaginea mentală detailată a celor două cetăți. Cred că lucrul ăsta o face potrivită lecturii unui grup mai tinerel de cititori, în vreme ce noi, bătrânii, ne chinuim să ne amintim istoriile încurcate ale celor șapte regate martiene.

Cred că s-a întrecut pe sine – oleacă prea multicel – cu schițarea florei și faunei specifice acestui univers. În afară de șobolani nu am prea dat de animale din lumea noastră, iar în ceea ce privește plantele, nici nu m-am chinuit. Încă nu știu dacă niurul este comestibil sau dacă rivelonul e un instrument muzical. Pe alocuri m-am simțit sufocat de avalanșa lor, din fericire însă nu e ca și cum dai de ele la fiecare trei, patru pagini. Notițele de subsol, destul de generoase, ne oferă descrierea lor așa că e de bine. Autorul chiar are imaginație, așa că e de apreciat.

Sistemul magic nu m-a dat pe spate. Magia nu e discretă ca prin ograda lui Martin, nici condiționată de niște legi bine puse la punct precum în Cosmere-ul lui Sanderson. Se fac vrăji, descântece, vindecări. Se aruncă cu sfere incandescente și raze colorate. Există chiar și legături de tip familiar între om și animal, artefacte puternice și suflete destrupate. Uneori aveam impresia că asist la scene de luptă dintr-un MMORPG. Uneori magia e controlată de oameni, uneori magia îi controlează și împreună cu furia rade și nivelează totul într-o curte (mamă ce bine l-am înțeles pe magistrul care făcuse asta!). În schimb, shaitar!, toată chestiunea legendarului artefact care și dă titlul cărții, mi-a plăcut la culme, deși mi s-a părut oleacă moralizator. Ce e însă un high-fantasy bun fără aspecte moralizatoare sau preachy (da, Stăpânul Inelelor, la tine mă uit)? Nu vreau să detaliez că o dau în spoilăre și ar fi trist.

Personajele au fost chiar faine, pe alocuri memorabile. Uneori acțiunea nu prea a permis dezvoltarea lor, dar iaca, nu m-a deranjat. Avem barzi care sunt mai mult de atât, hoți care cu siguranță nu sunt doar hoți, babe cu umor, magicieni siniștri și magicieni care ar avea nevoie de antidepresive. Greul acțiunii nu a fost dus de cel perceput ca erou principal, iar „the boss battle” a fost ceva de genul la-asta-nu-m-am așteptat, lucru pe care nu pot decât să îl laud.

Avem jertfă pentru binele mai mare, avem personaje alese și meditații despre ce înseamnă să fii erou. Avem versuri cu rimă (!!!) și personaje cu un trecut. Avem un final în care lucrurile s-au legat destul de bine, deși aș fi vrut mai multă carne pe ideea de „copii ai dragonului”. Și, evident, o poartă deschisă spre un alt volum.

Un lucru m-a cam dezumflat de pe la jumătatea cărții, dar nu e vina ei… m-a pus sărăcia să citesc descrierea pentru cărțuliei Secretul Regelui Nemuritor și am pierdut o surpriză, anumite chestiuni devenindu-mi previzibile. Deci, dacă nu ai citit încă Inima Dragonului, nu te uita pe descrierea amintită.

Ok, acu sigur o vei face.

Așa că îmi vine să șterg ce am scris mai sus.

Dar atunci pierd ocazia de a mă plânge de ceva…

Auzisem de Nlithia din online, dar acum ochii mei au început să o vadă și nu regretă.

, , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: