Citisem de Philip Yancey doar „Tulburătoarele descoperiri ale harului” pe vremea când Aquaforte încă exista. Ezitasem la început pentru că cineva de încredere mi-a spus că harul prezentat acolo e prea permisiv, în special în ceea ce privește homosexualitatea^[1]Încă nu știam eu că în lumea evanghelică așa ceva era considerat a fi unul dintre călăreții apocalipsei. Era totuși prin 2008 și aveam internet în casă de vreo doi ani doar și habar nu … Continue reading. 

Apoi am pus mâna pe „Cu sufletul rămas în viață”. 

Nu a fost o carte care să mă tulbure în mod deosebit, dar a fost o experiență neașteptată. Cam ca primul meu job în afara sferei evanghelice. 

Mă simt dator însă cu niscaiva detalii personale înainte de a continua. 

Intermezzo 

Mă convertisem într-o biserică baptistă, cu câteva luni înainte de a împlini 17 ani. Toți ai mei ortodocși. Ha! Așa încep toate mărturiile vieților transformate, notate pe o foaie A4 și citite înainte de botez, așa-i? 

Copil slăbănog, fără prieteni, cam moale, cam prea liniștit, cu prea multe abonamente la bibliotecă și cu apucături depresive. Nu m-aș fi descris ca păcătos excepțional. O țigare cu colegii în spatele școlii sau prin tufe, acasă. Câte o minciună pe aici, câte o auto-mângâiere pe dincolo, câte o exagerare sau câte o fantezie nepotrivită în momente nepotrivite. Mult dispreț de sine și introspecție nesănătoasă. 

Dar m-am convertit din toată inima și chiar mi-am dat silința și chiar uneori îmi ieșea. Și toată viața mi-am condus-o din perspectiva aia. Nu erau multe lucruri pe care să le fi cunoscut din afară sau care să mă intereseze. Bula mea și comunitatea mea îmi erau suficiente. Fără război cultural, fără analize credință-societate.

Creștinii adevărați erau doar cei născuți din nou.
Pocăiții.
Noi. 

Netulburătoare, dar neașteptată 

Când lucrurile au luat-o razna rapid, 2005-2006, m-am refugiat în comunitate și disciplină spirituală. Mai mult și mai determinat decât înainte. 

Trebuia să reintru în grațiile lui Dumnezeu. 
Trebuia să mă trezesc dimineața fără să îmi doresc să nu se mai termine noaptea. 
Trebuia să nu mă mai scarpin până îmi rămâne carnea franjuri, expunându-mi oasele. 
Trebuia. 

Am citit o grămadă de literatură devoțională pentru repararea sufletului. Teologia era pentru cap, nu pentru suflet. Pericolele pândesc la fiecare pas. Inima nu ți-o puteai smulge din piept mai mult decât îți puteai scobi găvanele ochilor ca să nu mai păcătuiești.

Ce mă zgândărea la cartea asta era că cei 13 puși în discuție de Yancey nu constituiau galeria de martori la care te-ai aștepta. Nu erau exemplul ala de sfinți sublimi care își dau viața rugându-se prin păduri sau care își construiesc campusuri monumentale prin orașe suprapopulate. 

Ce naiba caută Gandhi printre ei – mentor care îl ajută pe Yancey să rămână credincios în pofida Bisericii?! 

Habar nu aveam cine erau cei mai mulți dintre ei^[2]King, Jr., Gandhi, Tolstoi și Dostoievski îmi erau singurele nume familiare. 

Poveștile lor nu m-au tulburat. Poate pentru că nu-mi plăceau, pe vremea aia, schițele biografice^[3]Dar ce surpriză! Mai toate postările mele de aici cam asta sunt…. Poate pentru că nu mă conectam cu niște oameni din afara bulei mele. Poate pentru că îmi era frică să accept că adevărul e și la alții și că sfințenia nu e doar un tatuaj pe buca dreaptă. 

Dar a fost neașteptat să citesc termenii în care fiecare dintre oamenii ăștia vorbeau despre credință și viață și Dumnezeu și ceilalți și confruntări. Da, asta nu ar trebui să fie o surpriză pentru nimeni. Pentru mine a fost neașteptat să citesc despre: 

• Un Luther, Jr. revoluționar, dar cu semne de întrebare când vine vorba de morală. 
• Un Koop nu foarte conservator. 
• O Dillard care nu mi se părea să fie foarte serioasă. 
• Un Nouwen care a continuat în ciuda condiționării. 

Rareori mă simt inspirat de viețile și experiențele altor oameni. Am un fel de blocaj sau poate un dram de invidie. Nu am îmbrățișat vreo practică de comemorare sau venerare a sfinților, citind texte hagiografice. Nu urmăresc starlete contemporane pe Facebook sau Insta și evit cărțile cu chipul visător sau constipat al vreunui motivațional, trântit pe copertă. 

Citind cartea lui Yancey am simțit un fel de… solidaritate. Cei treisprezece mentori nu erau perfecți și nici nu s-a străduit să-i împopoțoneze. Nici nu i-a zugrăvit ca pe niște figuri tragice. Probabil pentru a nu-i așeza pe un piedestal. Probabil pentru că știa că bezmetici ca mine au nevoie de altceva.

Și atunci, și acum, m-am oprit la cuvintele lui Frederick Buechner (l-am descoperit citindu-l pe Yancey, deci da, m-a îmbogățit oleacă):

Credința înseamnă dor de casă. Credința înseamnă un nod în gât. Credința este mai puțin o poziție la, cât o mișcare înspre, mai puțin un lucru sigur, cât un presentiment. Credința înseamnă așteptare. Credința înseamnă a călători în timp și spațiu.

Așadar, dacă cineva (și acest lucru se întâmplă frecvent) ar fi să vină și să îmi ceară să vorbesc despre credință, tocmai despre această călătorie prin spațiu și timp aș avea să‑i vorbesc. Coborâșurile și suișurile anilor, visele, momentele ciudate, intuițiile. Aș avea să‑i vorbesc despre sentimentul pe care îl am din timp în timp că viața nu este numai o serie de evenimente care determină alte evenimente la fel de întâmplător ca o lovitură de începere la biliard care împrăștie grămada de bile în toate direcțiile, ci viața are o intrigă așa cum un roman are o intrigă – că evenimentele duc într‑un fel undeva.

Frederick Buechner, p. 344-345

---

Imaginea de la început e generată tot cu DALL·E 2 pentru că am rămas fără credite pe Stable Diffusion și DALL·E 2 e mai șmecher acum. Desenează cum aș desena eu.