Categorie: Povești
-
Cu sufletul rămas în viață – asta nu e o recenzie!
Citind cartea lui Yancey am simțit un fel de… solidaritate. Cei treisprezece mentori nu erau perfecți și nici nu s-a străduit să-i împopoțoneze. Nici nu i-a zugrăvit ca pe niște figuri tragice. Probabil pentru a nu-i așeza pe un piedestal. Probabil pentru că știa că bezmetici ca mine au nevoie de altceva.
-
Despre soli și elitisme apocaliptice
Isus zicea, parcă, să ne iubim aproapele ca pe teologia noastră. Căci doar așa putem moșteni împărăția elitelor.
-
Când Isus și cafeaua nu se pupă deloc
Nevastă-mea mă întreabă de ce continui să scriu despre teme rămase de mult în urmă. De obicei îi răspund că, spre rușinea mea, nu prea am inspirație pentru altceva. Că storytelling-ul nu e mort și că vacile sfinte nu sunt moarte și că trecutul meu nu e mort și că țin la moștenirea mea și că pentru mine Isus e ca vegeta.
-
Inima dragonului – un high-fantasy românesc de neratat
Inima Dragonului e ca o baladă eroică. Îți pătrunde în oase sau ți se imprimă pe piele printre foliculi, coșuri și semne din naștere, ca un tatuaj arzător.
-
Cititul nostru cel de toate zilele
Și tot așa am descoperit că în reacția mea față de perioada în care cititul nu era o virtute, l-am transformat în ceva dincolo de virtute. Un fel de bibliolatrie. Un fel de salvator al situației. Cartea este super-eroul meu. Dar îmi este și un fel de Alfred Pennyworth care mă slujește cu dăruire și înțelepciune. Și uneori cu câte un citat mucalit, demn de pus pe peretele virtual. Și uite așa mi-am analizat aristotelic viața și am încropit o listă de observații nu prea măgulitoare când vine vorba de relația mea personală cu cartea cea de toate zilele. Sper să nu mai fie și alții ca mine.
-
Piatră de poticnire și jertfă personală
Genul ăsta de jertfire e cel care te izolează în cercuri și comunități de factură ermetică unde își păstrezi intactă credința, păzită la căldurică de orice influență necurată. Genul ăsta de jertfire te validează în ochii tăi și în ochii comunității, un fel de botez continuu, o scufundare în renunțare și o ridicare în pasiune și fidelitate, iar apoi, asemenea lui Odiseu, îți înfunzi urechile cu ceară ca nu cumva să auzi cântarea sirenelor și, Doamne ferește, să sari peste bord.