Trei sute și ceva de kilometri mai târziu, chiar aveam nevoie de o cafea.

Plecasem la ore imposibile, într-o vreme în care autostrada era absentă. Ne grăbeam să ajungem la ceva eveniment/întâlnire de rugăciune. Dar, ca de obicei, se lăsa cu o grămadă de vorbărie și predicuțe moralizatoare.

Pe grătarul ceresc, credinciosul are gust mai bun dacă e marinat bine în vinovăție și scârbă față de lucrurile care îi plac cu adevărat.

Automatul de cafea mirosea a zaț și abuz, dar altceva nu aveam la dispoziție. Chiar și nenorocitul ăla de pahar era atât de mic încât era clar că voi reveni după altă poșircă de, literal, doi lei.

Suflam de zor în pahar, de ușurare că vine promisiunea unui creier cât de cât trezit. Și tot suflând și suflând… mi-am făcut intrarea în sala unde vorbitorul ținea discursul moralizator.

Era un tip scund, oarecum îndesat, dar nu foarte, oarecum chel, dar nu foarte, oarecum moșcrăciunic la barbă, dar nu foarte. Cică era respectat. Știa multe din iudaism și rădăcini evreiești și pricepea Evanghelia mai bine decât noi, ăștia care numa’ citeam zvonuri despre ea.

Azi însă… nu spunea nimic despre mikvah sau tallit sau vreo legătură fascinantă dintre ciclul menstrual și aparenta grabă a lui Isus.

Azi vorbea despre cafea.
Și despre oamenii care nu pot renunța la ea de dragul lui Isus.
Cum că pentru unii dintre noi e mai importantă decât cititul Bibliei.

Pe cuvintele astea am intrat și eu în sală cu un pahar de plastic mediocru, semi-plin cu cafea îndoielnică, asemenea inimii mele când venea vorba de ce se petrece acolo.

Dar avea dreptate: cafeaua era mai importantă decât cititul Bibliei pentru mine. Cum să citesc Cântarea Cântărilor fără să mă apuce somnul, în lipsa cafelei? Să risc relația de dragul religiei ^[1]asta e o poveste pentru altă dată, dacă îmi aduce aminte careva pentru că adorm la descrieri fantasmagorice despre gâturi și păr și dinți și oi și turnuri și țâțe și sămânță dulce?

Nevastă-mea mă întreabă de ce continui să scriu despre teme rămase de mult în urmă.

De obicei îi răspund că, spre rușinea mea, nu prea am inspirație pentru altceva.
Că storytelling-ul nu e mort și că vacile sfinte nu sunt moarte și că trecutul meu nu e mort și că țin la moștenirea mea și că pentru mine Isus e ca vegeta.

Mă rog, ca o pungă cu vegeta.

Dacă o scuturi bine, se ridică deasupra fragmentele alea de legume uscate și fulgi roșii, iar chimicalele și sarea rămân la fund.
Dacă Îl scutur bine pe Isus, deasupra rămân lucrurile faine, iar la fund se lasă alealalte.

Și că i-aș mai da o șansă creștinismului dacă Isus ar fi creștin. Dar, evident, El nu e creștin. Nici măcar evanghelic. Așa că storytellingul mă ajută să pun cap la cap de ce îmi chinui sufletul cu El și de ce mă interesează.

Între timp, Isus și cafeaua nu se pupă deloc. Pentru că nu se poate să-L iubești pe Isus mai puțin decât lucrurile care te ajută să-L iubești. Și dacă asta nu se face să te simți vinovat… înseamnă că nu ești creștin adevărat.

Așa ni se zice, nu?

---

Imaginea de la început e generată tot cu Stable Diffusion pentru că desenează mai bine decât mine și îmi înțelege sentimentele.