Chip și asemănare – ne spune Vladimir Lossky

Adevărata măreţie a omului nu constă în incontestabila sa înrudire cu universul, ci în participarea lui la plinătatea divină, în taina pe care o poartă în sine, de a fi „chip” şi „asemănare”.

Omul este o fiinţă personală, asemenea lui Dumnezeu, şi nu o natură oarbă. Acesta este rolul chipului divin din el. Relaţia sa cu universul este întrucâtva inversată faţă de concepţiile antichităţii; în loc să se „dezindividualizeze” pentru a deveni „cosmic” şi a se cufunda, astfel, într-un impersonal divin, corespondenţa absolută a persoanei sale cu un Dumnezeu personal îi permite să „personalizeze” lumea. Omul nu se mai mântuieşte prin univers, ci universul este mântuit prin om; căci omul este ipostasul întregului cosmos care participă la natura sa, iar pământul îşi descoperă sensul personal, ipostatic, în om. Omul este, pentru univers, speranţa de a primi harul şi de a se uni cu Dumnezeu, dar şi primejdia eşecului şi a căderii.

…avem o responsabilitate faţă de lume. Suntem cuvântul, logosul prin care ea se mărturiseşte, şi depinde numai de noi dacă se rostesc blasfemii sau rugăciuni. Numai prin noi poate cosmosul, aidoma trupului pe care îl prelungeşte, să primească harul. Căci nu numai sufletul, ci şi trupul omului este creat după chipul lui Dumnezeu, „împreună au fost create după chipul lui Dumnezeu”, scrie Sfântul Grigorie Palama.

O fiinţă personală este capabilă să iubească pe cineva mai mult decât propria sa fire, mai mult decât propria sa viaţă. Persoana, adică chipul lui Dumnezeu în om, este, prin urmare, libertatea omului faţă de propria sa natură, „faptul de a fi eliberat de necesitate şi de a nu fi supus stăpânirii naturii, ci capabil de a hotărî liber” (Sfântul Grigorie de Nyssa). Adeseori, omul acţionează sub impulsuri naturale. El e condiţionat de temperamentul, de caracterul, de ereditatea sa, de ambianţa cosmică sau psiho-socială, de însăşi istoricitatea sa. Însă adevărul omului depăşeşte orice condiţionare, iar demnitatea sa constă în a fi în stare să se elibereze de propria natură, dar nu prin irosire sau prin abandonare în voia ei, aidoma înţeleptului antic sau oriental, ci transfigurând-o în Dumnezeu.

Ţinta libertăţii, după cum explică Sfântul Grigorie de Nazianz, este ca binele să aparţină cu adevărat celui care îl alege. Dumnezeu nu doreşte ca el să rămână în posesia binelui pe care El l-a creat. El aşteaptă din partea omului ceva mai mult decât o participare oarbă, pe de-a-ntregul naturală. El doreşte ca omul să-şi asume în mod conştient propria natură, să o stăpânească în mod liber ca pe o natură bună, să descopere, cu recunoştinţă, în viaţă şi în univers darurile iubirii divine.

Introducere în teologia ortodoxă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *