Piatră de poticnire și jertfă personală

Cu ceva timp în urmă am scris pentru blogul meu un articolaș intitulat O scurtă prezentare subiectivă a unor „frici” personale în care trecusem prin câteva dintre „fantomele” care m-au bântuit de-a lungul timpului. Într-o notă veselă, îmi aminteam că viața mi s-a complicat din momentul în care am devenit unul dintre creștinii născuți din nou.

Lucrurile erau mai clare și mai simple înainte… not so much după.

Nu e la întâmplare că nașterea din nou e imaginea unui eveniment traumatizant, fie el unul spiritual, în urma cărora se schimbă multe lucruri: statut spiritual, perspectivă asupra vieții, universului și tuturor celorlalte lucruri, comunitatea, „sfințirea” cea faimoasă sau transformarea personală prin schimbarea gândirii, locul în lume sau chiar lipsa acestuia.

Iar păstrarea acestora din urmă e de o importantă aproape obsesivă.

La un moment dat era la modă faza cu „poticnirea” sau „pricina de poticnire” 1)pentru necunoscători, „poticnirea” asta sau „pricina de poticnire” e o struțo-cămilă subiectivizată din pasaje precum Matei 18:7, Romani 14:13, 2 Corinteni 6:3, 1 Ioan 2:10, Apocalipsa 2:14, Marcu 9: 42-44 (ultimul și cel mai tare pentru că ar cuprinde în sine pormisiunea iadului pentru cei care sunt o pricină de poticnire pentru alții) . Nu știu dacă se mai trezește vreunul în zilele noastre să-și spună ceva gen: „Freza ta este o pricină de poticnire pentru mine…” sau „Nu mai asculta Bethel (sau fanfara din Șuncuiuș, dacă tot e să fim mai… „inclusiviști”) că mă poticnesc” sau „Manechinele din Zara sunt o pricină de poticnire pentru mine”. Un coleg, de pe vremea UEO, s-a trezit la un moment dat să-mi spună că „nu mă gândesc că șnurulețul cu crucea din os”, pe care îl purtam sub haine, „e o pricină de poticnire pentru mine?” Sensibili rău oamenii ăștia cu predispoziție contra-culturală… Evident că orice lucru care nu-ți convine sau nu se potrivește în tiparele tale te poticnește, doar toți ar trebui să-ți privească lumea ce pe un privilegiu acordat lor din puțul mărinimiei și spiritualității tale.

De felul meu sunt mai răzvrătit. La o anumită vârstă faza asta e cool. Te simți mai hipstăr, mai diferit, mai deschis la minte, mai „speranță pentru generațiile viitoare”. Nu te potrivești în cutiuțe, vezi lucrurile dintr-un al punct de vedere, ai o încredere bizară în propriile capacități cognitive. La o altă vârstă, genul ăsta de răzvrătire seamănă mai mult cu o frustrare. Sau poate cu o stare de nemulțumire, dar fără să vezi neapărat soluții sau alternative. Un fel de revoluționar de dragul revoluției. Sau un activist pro-viață care este doar anti-avort. Adică ceva lipsește. O finalitate știrbă, lipsită de consistență. Dar asta e o altă poveste, pe o altă dată…

A fost odată ca niciodată când nu prea eram așa.

În acele vremuri ardeam CD-uri și cărți pe care le aveam, dar care mă depărtau de adevărata spiritualitate și relație cu Dumnezeu. Ce-i drept, muzica era cam păgână, iar cărțile ar fi putut să-mi zguduie credința deoarece nu se potriveau cu perspectivele și credințele pe care le îmbrățișasem în comunitate. Tot ceea ce trebuia să știu era acolo, motiv pentru care toate celelalte erau doar interferențe. Actul ăsta al arderii interferențelor este un simbol al jertfirii proprii.

Jertfă. Un cuvânt pe care îl iubim mult. Ne place pentru că în mentalitatea și în comunitățile noastre care nu pot supraviețui fără etichete, categorii, proslăviri și înfierări, jertfa (de sine) este un fel de barometru perfect și public: cu cât este mai evidentă și mai costisitoare, cu atât mai profundă este dedicarea noastră pentru Isus. Probabil chiar asta este cheia intrării și rămânerii în Împărăție: să te lepezi (ca de Satana) de orice aversiune, de orice opinie puternică, de orice credință personală și să te transformi într-un fel de carapace ușor de modelat, un vas în mâna cuiva. Ardeam/jertfeam astfel tot ceea ce poate fi o pricină de poticnire.

Iar partea cea mai intensă este cea în care este evident că tu ai o problemă pe care alții nu o au și că trebuie să te jertfești și mai mult pentru că ceilalți te văd că nu ești OK și că dedicarea ta pentru Isus nu e OK și te trezești că începi să-ți sucești și să-ți învârtești și să-ți distorsionezi sufletul ca să se potrivească în imaginea depravării pe care alții o văd în tine pentru că nu e OK, nu se poate ca atât de mulți oameni să se înșele și fix tu să ai dreptate…

Îți arunci pe foc CD-urile și cărțile și o parte din sufletul tău și din aspirațiile tale și te mulțumești cu aprobarea și încurajarea și laudele celorlalți pentru că te-ai jertfit atât de mult și că actul ăsta este cel puțin primul dintre multe altele, poate nu la fel de radicale, dar la fel de simbolice pentru relația ta cu Isus. Și faci asta din toată inima, cu toată bucuria pentru că, asemenea jertfei lui Isus pe cruce, tu ai unit cerul cu pământul chiar în acel moment și lucrurile au un alt sens și ochii sunt mai deschiși să pătrundă cu privirea taine menite doar celor mai dedicați dintre creștini.

Descărcasem una dintre primele cărți electronice pe care am pus mâna vreodată – Reading the Bible Again for the First Time: Taking the Bible Seriously but Not Literally scrisă de Marcus J. Borg. O păstram pe desktop și mă uitam la ea pe furiș. Era ca o gaură în gingie după o extracție dureroasă: ar fi mai bine să o lași în pace, dar nu te poți abține și deja ai pușchele pe limbă… Borg era liberal (mai târziu am aflat că era progresist) și ar fi avut capacitatea să-mi sucească mințile și să-mi tulbure credința, mai ales că era vorba despre Biblie. Iar Biblia trebuie abordată „totul sau nimic”. O simplă carte avea potențialul unei pietre de poticnire. Mi-am aruncat pe foc și curiozitatea și am dansat ritualic în jurul rugului știind că Isus e mai fericit acum pentru că devotamentul meu față de El s-a adâncit.

Genul ăsta de jertfire e cel care te izolează în cercuri și comunități de factură ermetică unde îți păstrezi intactă credința, păzită la căldurică de orice influență necurată. Genul ăsta de jertfire te validează în ochii tăi și în ochii comunității, un fel de botez continuu, o scufundare în renunțare și o ridicare în pasiune și fidelitate, iar apoi, asemenea lui Odiseu, îți înfunzi urechile cu ceară ca nu cumva să auzi cântarea sirenelor și, Doamne ferește, să sari peste bord.

În comunitate păstrezi ușor credința, calea dreaptă, devotamentul pentru că acolo nu prea sunt lucruri care să le provoace sau care să le zguduie. Între zidurile ei este ușor să ne împărțim ceară pentru urechi și să ne vedem mai departe de navigat. Dar dacă în afara lor se zguduie credința și calea dreaptă și devotamentul, oare cât de puternică e credința aia? Oare cât de eficientă este comunitatea aia – cum mă învăța să rămân același în interiorul ei și în exteriorul ei?

Am citit cartea în cele din urmă, cu vreo 10 ani mai târziu. Să îndrăznesc să spun că ceva din credința și devotamentul meu s-a schimbat? 🙂

Notițe   [ + ]

1. pentru necunoscători, „poticnirea” asta sau „pricina de poticnire” e o struțo-cămilă subiectivizată din pasaje precum Matei 18:7, Romani 14:13, 2 Corinteni 6:3, 1 Ioan 2:10, Apocalipsa 2:14, Marcu 9: 42-44 (ultimul și cel mai tare pentru că ar cuprinde în sine pormisiunea iadului pentru cei care sunt o pricină de poticnire pentru alții)

nu e dragoste – ne spune Adrian Schiop

nu e dragoste
e pace și empatie și spaima
că n-o să fii vreodată înțeles
sunt prietenii și discuțiile și spaima
că toți or să se însoare și o să rămâi singur
sunt banii și siguranța și spaima
că n-o să fii niciodată iubit
c-o să rămâi un ciudat, un speriat,
sunt nopțile pe care o să le dormi singur
prietenii
părinții
presentimentul că o să mori bătrân și singur și pe un pat
îngrozitor de murdar

Adrian Schiop, 2017, Soldații. Poveste din Ferentari, Polirom, pg. 259, aici.

citește mai departe