Help, thanks, wow – Anne Lamott

My three prayers are variations on Help, Thanks, Wow. That’s all I ever need, besides the silence, the pain and the pause sufficient for me to stop, close my eyes, and turn inward.

Anne Lamott – Help, thanks, wow: the three essential prayers

Imnul 24 (Z. 8) – ne spune Sf. Simeon Noul Teolog

Îngăduie-mi, Hristoase, să-Ţi sărut picioarele!

Îngăduie-mi să-Ţi îmbrăţişez mâinile, mâinile care au zidit prin cuvânt, mâinile care au zidit toate fără să obosească!

Îngăduie-mi să mă satur fără săturare de acestea.

Îngăduie-mi să văd faţa Ta, Cuvinte, şi să mă bucur de frumuseţea Ta negrăită şi să contemplu înfăţişarea Ta şi să mă desfăt de ea; înfăţişare negrăită, înfăţişare nevăzută.

Îngăduie-mi totuşi să spun lucrările ei, dar nu fiinţa! Căci Tu eşti întreg mai presus de fire, mai presus de toată fiinţa, Dumnezeul şi Ziditorul meu. Iar strălucirea slavei Tale dumnezeieşti se face văzută nouă ca lumină simplă, ca lumină dulce, se descoperă ca lumină, se uneşte întreagă, cum socotesc, cu noi toţi, robii tăi.

E lumina văzută duhovniceşte de departe, dar lumină aflată, totodată, înăuntrul nostru.

E lumină care susură ca apa şi arde ca focul, în inima în care pătrunde neîndoielnic.

E lumina de care am cunoscut, Mântuitorule, sufletul meu ticălos şi smerit, cuprins, aprins şi mistuit!

Căci focul pătrunzând în firea aşchiilor uscate, cum nu le va arde, cum nu le va mistui, cum nu le va pricinui suferinţe de neocolit?

Totuşi, o dată ce l-ai aprins, dă-mi mie, Mântuitorule, puterea să-l exprim.

Căci el îmi arată chipul negrăit al frumuseţii negrăite şi mă desfată cu ea şi produce în mine flacăra de nesuportat a dorului.

Căci cum voi suporta, cum voi răbda, cum voi purta şi cum voi exprima această mare minune, săvârşită în mine risipitorul?

Sursa imaginii aici.

Dar nu pot nici să tac, Dumnezeul meu şi să acopăr cu adâncurile uitării faptele ce le-ai săvârşit şi le săvârşeşti în fiecare zi cu cei ce Te caută mereu cu căldură şi aleargă la Tine prin pocăinţă.

Dar neputând suporta tăcerea, voi grăi acum: Tu eşti Dumnezeu Cel fără de început, necreat, unic, în Fiul şi Duhul, Treime Sfântă.

Tu eşti necuprins, neapropiat, Ziditorul zidirii văzute şi spiritual şi Domnul şi Stăpânul ei, mai presus de ceruri şi de toate cele din cer.

Tu singur eşti Făcătorul cerului, singur Stăpânitorul, singur purtând toate cu porunca Ta şi susţinând toate numai cu voia Ta.

Ai în jurul Tău zeci de mii de îngeri şi mii de mii de arhangheli, nenumărate tronuri şi domnii.

Ai puteri, heruvimi şi serafimi cu ochi mulţi, căpetenii şi stăpânii şi mulţi alţi slujitori şi prieteni.

Ai slava mai presus de slavă, încât nu îndrăzneşte vreunul din aceştia să privească fără frică spre ea, Dumnezeul meu, nici nu pot să suporte când se arată strălucirea fulgerătoare a feţei Tale.

Căci cum va putea făptura privi pe Făcătorul întreg, să-L înţeleagă întreg?

Socotesc că aceasta nu e nicidecum cu putinţă.

Dar Făcătorul Se arată şi Se face văzut şi Se face cunoscut şi făptura Îl cunoaşte atât cât El voieşte.

El Se face văzut de ea şi ea Îl vede atâta cât îi dă Făcătorul să-L vadă.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnurile iubirii dumnezeieşti, pg. 87-88, sursa aici

A trăi: a te specializa în eroare – ne spune Emil Cioran

Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacără ca să păzească drumul spre pomul vieții .

Facerea 3:24

Pe acest drum am cerșit de multe ori. Și trecătorii, mai săraci ca mine, întindeau palme deșarte în care lăsam să cadă obolul nădejdilor. Și cum mergeam așa în gloată năpăstuită, cărarea se-nfunda prin mlaștini și umbra crengilor de rai se pierdea în fără-urma lumii.

Nu cu sfială și cu răbdare ne vom înstăpâni în ce-a scăpat strămoșului fatal. Cuget de foc ne trebuie – și ascuțind arme și nebunii, heruvimii ostili se vor topi de para sufletului nostru.

Read More

nu e dragoste – ne spune Adrian Schiop

nu e dragoste
e pace și empatie și spaima
că n-o să fii vreodată înțeles
sunt prietenii și discuțiile și spaima
că toți or să se însoare și o să rămâi singur
sunt banii și siguranța și spaima
că n-o să fii niciodată iubit
c-o să rămâi un ciudat, un speriat,
sunt nopțile pe care o să le dormi singur
prietenii
părinții
presentimentul că o să mori bătrân și singur și pe un pat
îngrozitor de murdar

Adrian Schiop, 2017, Soldații. Poveste din Ferentari, Polirom, pg. 259, aici.

citește mai departe

Iubirea aproapelui – ne spune Simone Weil

Iubirea aproapelui este iubirea ce se coboară de la Dumnezeu către om. Ea e anterioară iubirii care urcă de la om spre Dumnezeu. Dumnezeu se grăbește să coboare către nenorocit. De îndată ce un suflet e dispus să consimtă, fie el cel mai de rând, mai mizerabil, mai diform, Dumnezeu se precipită în acel suflet pentru ca, prin el, să îl privească, să îl asculte pe nenorocit. Doar cu timpul ia cunoștință sufletul de această prezență. Dar chiar de nu ar găsi nume să o numească, pretutindeni unde nenorociții sunt iubiți pentru ei înșiși, Dumnezeu este prezent.

Citește mai departe

Chip și asemănare – ne spune Vladimir Lossky

Adevărata măreţie a omului nu constă în incontestabila sa înrudire cu universul, ci în participarea lui la plinătatea divină, în taina pe care o poartă în sine, de a fi „chip” şi „asemănare”.

Omul este o fiinţă personală, asemenea lui Dumnezeu, şi nu o natură oarbă. Acesta este rolul chipului divin din el. Relaţia sa cu universul este întrucâtva inversată faţă de concepţiile antichităţii; în loc să se „dezindividualizeze” pentru a deveni „cosmic” şi a se cufunda, astfel, într-un impersonal divin, corespondenţa absolută a persoanei sale cu un Dumnezeu personal îi permite să „personalizeze” lumea. Omul nu se mai mântuieşte prin univers, ci universul este mântuit prin om; căci omul este ipostasul întregului cosmos care participă la natura sa, iar pământul îşi descoperă sensul personal, ipostatic, în om. Omul este, pentru univers, speranţa de a primi harul şi de a se uni cu Dumnezeu, dar şi primejdia eşecului şi a căderii.

citește mai departe