Iubirea aproapelui – ne spune Simone Weil

Iubirea aproapelui este iubirea ce se coboară de la Dumnezeu către om. Ea e anterioară iubirii care urcă de la om spre Dumnezeu. Dumnezeu se grăbește să coboare către nenorocit. De îndată ce un suflet e dispus să consimtă, fie el cel mai de rând, mai mizerabil, mai diform, Dumnezeu se precipită în acel suflet pentru ca, prin el, să îl privească, să îl asculte pe nenorocit. Doar cu timpul ia cunoștință sufletul de această prezență. Dar chiar de nu ar găsi nume să o numească, pretutindeni unde nenorociții sunt iubiți pentru ei înșiși, Dumnezeu este prezent.

Citește mai departe

Chip și asemănare – ne spune Vladimir Lossky

Adevărata măreţie a omului nu constă în incontestabila sa înrudire cu universul, ci în participarea lui la plinătatea divină, în taina pe care o poartă în sine, de a fi „chip” şi „asemănare”.

Omul este o fiinţă personală, asemenea lui Dumnezeu, şi nu o natură oarbă. Acesta este rolul chipului divin din el. Relaţia sa cu universul este întrucâtva inversată faţă de concepţiile antichităţii; în loc să se „dezindividualizeze” pentru a deveni „cosmic” şi a se cufunda, astfel, într-un impersonal divin, corespondenţa absolută a persoanei sale cu un Dumnezeu personal îi permite să „personalizeze” lumea. Omul nu se mai mântuieşte prin univers, ci universul este mântuit prin om; căci omul este ipostasul întregului cosmos care participă la natura sa, iar pământul îşi descoperă sensul personal, ipostatic, în om. Omul este, pentru univers, speranţa de a primi harul şi de a se uni cu Dumnezeu, dar şi primejdia eşecului şi a căderii.

citește mai departe