Și tot așa am descoperit că în reacția mea față de perioada în care cititul nu era o virtute, l-am transformat în ceva dincolo de virtute. Un fel de bibliolatrie. Un fel de salvator al situației. Cartea este super-eroul meu. Dar îmi este și un fel de Alfred Pennyworth care mă slujește cu dăruire și înțelepciune. Și uneori cu câte un citat mucalit, demn de pus pe peretele virtual. Și uite așa mi-am analizat aristotelic viața și am încropit o listă de observații nu prea măgulitoare când vine vorba de relația mea personală cu cartea cea de toate zilele. Sper să nu mai fie și alții ca mine.
Mi-am dorit, chiar dacă mai târziu, să continui cu propunerea lui Walter Wink – o a treia cale. Aceasta se referă la modul în care noi răspundem opresorului și volenței. Am început această „mini-serie” aici. Antistenai Biblia nu ne învață…
Pe prima treaptă, sufletul se îmbolnăvește, dar spre binele său, ca punct de pornire pe drumul către Dumnezeu. Sufletul își începe ascensiunea din momentul în care nu-și mai găsește plăcerea, sprijinul, consolarea sau liniștea în nimic altceva.
Îngăduie-mi să văd faţa Ta, Cuvinte, şi să mă bucur de frumuseţea Ta negrăită şi să contemplu înfăţişarea Ta şi să mă desfăt de ea; înfăţişare negrăită, înfăţişare nevăzută.
Isus însă nu ne învață să ne supunem răului, ci să refuzăm să ne opunem în termenii săi prin faptul că nu permitem oponentului să dicteze termenii opoziției noastre.
Lucratul la o licență târzie nu vine fără micile bucurii descoperite pe parcurs, în timp ce ești în pană de idei sau mergi mai departe, îndrăznind să faci săpături...
În iubirea adevărată, nu noi suntem cei care îi iubim pe nenorociți în Dumnezeu; Dumnezeu este cel care, în noi, îi iubește pe nenorociți. Când ne aflăm în nenorocire, Dumnezeu în noi este cel care îi iubește pe cei ce ne vor binele. Compasiunea și gratitudinea coboară de la Dumnezeu, iar când se dăruiesc una celeilalte printr-o privire, Dumnezeu este prezent în punctul unde privirile se întâlnesc. Nenorocitul și celălalt se iubesc pornind de la Dumnezeu, dar nu pentru iubirea lui Dumnezeu; se iubesc pentru iubirea unuia față de celălalt. Ceea ce e un lucru imposibil. Iată de ce el nu are loc decât prin Dumnezeu.
Omul este o fiinţă personală, asemenea lui Dumnezeu, şi nu o natură oarbă. Acesta este rolul chipului divin din el. Relaţia sa cu universul este întrucâtva inversată faţă de concepţiile antichităţii; în loc să se „dezindividualizeze” pentru a deveni „cosmic” şi a se cufunda, astfel, într-un impersonal divin, corespondenţa absolută a persoanei sale cu un Dumnezeu personal îi permite să „personalizeze” lumea. Omul nu se mai mântuieşte prin univers, ci universul este mântuit prin om; căci omul este ipostasul întregului cosmos care participă la natura sa, iar pământul îşi descoperă sensul personal, ipostatic, în om. Omul este, pentru univers, speranţa de a primi harul şi de a se uni cu Dumnezeu, dar şi primejdia eşecului şi a căderii.
Am fost și continui să fiu genul de persoană care îi sfătuiește pe cei din jur să nu își caute diagnosticul pe net. De curând mi-am încălcat acest principiu și m-am autodiagnosticat.
Era anul 2005 și un coleg mai mare mi-o luase înainte cu a-și scrie lucrarea de licență pe tema recenei intrată în vogă Emerging Church. Eram mândrul posesor al unei suite de cărți potrivite (de la Dan Kimball la Brian McLaren [ref]piei…
