Și tot așa am descoperit că în reacția mea față de perioada în care cititul nu era o virtute, l-am transformat în ceva dincolo de virtute. Un fel de bibliolatrie. Un fel de salvator al situației. Cartea este super-eroul meu. Dar îmi este și un fel de Alfred Pennyworth care mă slujește cu dăruire și înțelepciune. Și uneori cu câte un citat mucalit, demn de pus pe peretele virtual. Și uite așa mi-am analizat aristotelic viața și am încropit o listă de observații nu prea măgulitoare când vine vorba de relația mea personală cu cartea cea de toate zilele. Sper să nu mai fie și alții ca mine.
Anul trecut, pe vremea când Gaudeamus încă era „a thing” și pandemia prin SF-uri, mi-a trecut prin minte să încep să scriu despre creștinismul progresist. Nu că aș fi avut ceva interesant de spus, dar putea fi un exercițiu bun…
Mi-am dorit, chiar dacă mai târziu, să continui cu propunerea lui Walter Wink – o a treia cale. Aceasta se referă la modul în care noi răspundem opresorului și volenței. Am început această „mini-serie” aici. Antistenai Biblia nu ne învață…
Pe prima treaptă, sufletul se îmbolnăvește, dar spre binele său, ca punct de pornire pe drumul către Dumnezeu. Sufletul își începe ascensiunea din momentul în care nu-și mai găsește plăcerea, sprijinul, consolarea sau liniștea în nimic altceva.
Isus însă nu ne învață să ne supunem răului, ci să refuzăm să ne opunem în termenii săi prin faptul că nu permitem oponentului să dicteze termenii opoziției noastre.
Ca persoană din interiorul comunității de pocăiți din România am observat că, în pasiunea de a fi integri în chestiunile LGBT, ridicăm la fileu mingea pentru a fi etichetați drept homofobi bătuți în cap în special pentru că tratăm chestiunile astea destul de pueril și propagandistic. Pueril pentru că un dialog civilizat pocăiți-LGBT este inexistent și propagandistic pentru că ne folosim de o retorică violentă, de manipulare la sentiment, pentru a ne inocula comunitatea cu imagini și perspective care demonizează persoanele LGBT.
Genul ăsta de jertfire e cel care te izolează în cercuri și comunități de factură ermetică unde își păstrezi intactă credința, păzită la căldurică de orice influență necurată. Genul ăsta de jertfire te validează în ochii tăi și în ochii comunității, un fel de botez continuu, o scufundare în renunțare și o ridicare în pasiune și fidelitate, iar apoi, asemenea lui Odiseu, îți înfunzi urechile cu ceară ca nu cumva să auzi cântarea sirenelor și, Doamne ferește, să sari peste bord.
Am fost și continui să fiu genul de persoană care îi sfătuiește pe cei din jur să nu își caute diagnosticul pe net. De curând mi-am încălcat acest principiu și m-am autodiagnosticat.
Cred că o mare parte din fricile mele (Să îndrăznesc a spune ale noastre? Ei bine, „milenialii” tot sunt învinuiți de narcisism, așa că mă rezum la mine și presupun că toți cititorii mei, if any, nu se regăsesc în cuvintele mele. ) nu au fost decât vestitorii unei imaturități, una la fel de persistentă precum citatele inspiraționale de pe Facebook.
