Cu ceva timp în urmă am scris pentru blogul meu un articolaș intitulat O scurtă prezentare subiectivă a unor „frici” personale în care trecusem prin câteva dintre „fantomele” care m-au bântuit de-a lungul timpului. Într-o notă veselă, îmi aminteam că viața mi s-a complicat din momentul în care am devenit unul dintre creștinii născuți din nou.

Lucrurile erau mai clare și mai simple înainte… not so much după.

Nu e la întâmplare că nașterea din nou e imaginea unui eveniment traumatizant, fie el unul spiritual, în urma cărora se schimbă multe lucruri: statut spiritual, perspectivă asupra vieții, universului și tuturor celorlalte lucruri, comunitatea, „sfințirea” cea faimoasă sau transformarea personală prin schimbarea gândirii, locul în lume sau chiar lipsa acestuia.

Iar păstrarea acestora din urmă e de o importantă aproape obsesivă.

La un moment dat era la modă faza cu „poticnirea” sau „pricina de poticnire” ¹⁾pentru necunoscători, „poticnirea” asta sau „pricina de poticnire” e o struțo-cămilă subiectivizată din pasaje precum Matei 18:7, Romani 14:13, 2 Corinteni 6:3, 1 Ioan 2:10, Apocalipsa 2:14, Marcu 9: 42-44 (ultimul și cel mai tare pentru că ar cuprinde în sine pormisiunea iadului pentru cei care sunt o pricină de poticnire pentru alții) . Nu știu dacă se mai trezește vreunul în zilele noastre să-și spună ceva gen: „Freza ta este o pricină de poticnire pentru mine…” sau „Nu mai asculta Bethel (sau fanfara din Șuncuiuș, dacă tot e să fim mai… „inclusiviști”) că mă poticnesc” sau „Manechinele din Zara sunt o pricină de poticnire pentru mine”. Un coleg, de pe vremea UEO, s-a trezit la un moment dat să-mi spună că „nu mă gândesc că șnurulețul cu crucea din os”, pe care îl purtam sub haine, „e o pricină de poticnire pentru mine?” Sensibili rău oamenii ăștia cu predispoziție contra-culturală… Evident că orice lucru care nu-ți convine sau nu se potrivește în tiparele tale te poticnește, doar toți ar trebui să-ți privească lumea ce pe un privilegiu acordat lor din puțul mărinimiei și spiritualității tale.