Homofobi bătuți în cap

Ca persoană din interiorul comunității de pocăiți din România am observat că, în pasiunea de a fi integri în chestiunile LGBT, ridicăm la fileu mingea pentru a fi etichetați drept homofobi bătuți în cap în special pentru că tratăm chestiunile astea destul de pueril și propagandistic. Pueril pentru că un dialog civilizat pocăiți-LGBT este inexistent și propagandistic pentru că ne folosim de o retorică violentă, de manipulare la sentiment, pentru a ne inocula comunitatea cu imagini și perspective care demonizează persoanele LGBT.

Piatră de poticnire și jertfă personală

Genul ăsta de jertfire e cel care te izolează în cercuri și comunități de factură ermetică unde își păstrezi intactă credința, păzită la căldurică de orice influență necurată. Genul ăsta de jertfire te validează în ochii tăi și în ochii comunității, un fel de botez continuu, o scufundare în renunțare și o ridicare în pasiune și fidelitate, iar apoi, asemenea lui Odiseu, îți înfunzi urechile cu ceară ca nu cumva să auzi cântarea sirenelor și, Doamne ferește, să sari peste bord.

Iubirea aproapelui – ne spune Simone Weil

În iubirea adevărată, nu noi suntem cei care îi iubim pe nenorociți în Dumnezeu; Dumnezeu este cel care, în noi, îi iubește pe nenorociți. Când ne aflăm în nenorocire, Dumnezeu în noi este cel care îi iubește pe cei ce ne vor binele. Compasiunea și gratitudinea coboară de la Dumnezeu, iar când se dăruiesc una celeilalte printr-o privire, Dumnezeu este prezent în punctul unde privirile se întâlnesc. Nenorocitul și celălalt se iubesc pornind de la Dumnezeu, dar nu pentru iubirea lui Dumnezeu; se iubesc pentru iubirea unuia față de celălalt. Ceea ce e un lucru imposibil. Iată de ce el nu are loc decât prin Dumnezeu.

Chip și asemănare – ne spune Vladimir Lossky

Omul este o fiinţă personală, asemenea lui Dumnezeu, şi nu o natură oarbă. Acesta este rolul chipului divin din el. Relaţia sa cu universul este întrucâtva inversată faţă de concepţiile antichităţii; în loc să se „dezindividualizeze” pentru a deveni „cosmic” şi a se cufunda, astfel, într-un impersonal divin, corespondenţa absolută a persoanei sale cu un Dumnezeu personal îi permite să „personalizeze” lumea. Omul nu se mai mântuieşte prin univers, ci universul este mântuit prin om; căci omul este ipostasul întregului cosmos care participă la natura sa, iar pământul îşi descoperă sensul personal, ipostatic, în om. Omul este, pentru univers, speranţa de a primi harul şi de a se uni cu Dumnezeu, dar şi primejdia eşecului şi a căderii.